Catacorpus

Mitoș nu e un mit. Mitoș nu e  mitocan. Mitoș e moldovean. Incredibil, dar adevărat. Made in MD. L-am citit. Citesc, citez și voi citi.

– Argumente? Nu! Excluse! Doar un fragment pe post de proMOTIE!

Sursa: Mitoș Micleușanu. Trepanioa. ed.ART.2011

Catacorpus. pg. 123

….Ramona a intrat în depozit.

În fața ei, cît cuprindeai cu ochii, se întindeau containere stivuite. Unele negre, altele albe, plasate simetric în blocuri uriașe. Între ele se deschidea o trecătoare îngustă. Și pe verticală și pe orizontală, containerele se pierdeau într-o pîclă cenușie de nepătruns. Ramona a intrat în coridorul dintre containere, a mers înainte pînă la prima intersecție, a făcut dreapta și a mers mai departe. La următoarea intersecție a făcut stînga, apoi dreapta și a tot mers în zig-zag, pînă a ajuns la peretele din capătul depozitului. Acolo era o ușă pe care scria Dumnezeu  A format codul de acces, ușa masivă a glisat într-o parte și Ramona a intrat în sală. Studenții erau la locul lor, cu frunțile lipite de hublourile laterale. Ramona a pornit interfonul, și-a pus masca, și-a tras mănușile pe mîinile costelive și s-a apropiat de crucifixul imens. A luat așchia de pe măsuța de instrumente, și-a dres vocea și a strigat:

– Se aude?

Studenții au confirmat de după hublouri.

– Se vede?

Studenții au confirmat.

– Se știe?

Studenții au încremenit.

– Foarte bine, să începem cursul. Aici îl avem pe Dumnezeu, după cum v-ați dat seama. Nu vom pierde ocazia și vom reproduce cu atenție momentul de slăbiciune al divinității. Eu mă refer, bineînțeles, la momentul în care Dumnezeu și-a sacrificat fiul, din dragoste pentru oameni! Extrem și clasic! Toți marii și micii gînditori au făcut trimitere la această eroare! Fiindcă este o eroare a minții pînă la urmă! Dar atenție, mintea nu este a noastră, noi suntem ai minții, să fie clar! Și dacă noi suntem ai minții și erorile sunt ale minții, nu ale noastre! Noi suntem fără de eroare! Tot ce nu are minte, nu are nici eroare, să fie clar! Prin urmare, dacă divinitatea este fără de eroare, este fără minte! A nu se înțelege că divinitatea este descreierată. Acolo unde nu există minte, există echilibrul absolut. Acolo nu există fluctuații, să fie clar! Cu alte cuvinte, amintirea este lucrarea minții, iar uitarea este repartiția divină! Doar prin uitare absolută poate fi adulmecat absolutul, să fie clar! Noi suntem suprafața, crusta, să fie clar! Mintea e moarte! Unde nu-i minte, nu e moarte, fiindcă   moartea e murită în minte!  Dumnezeu nu are minte, deci este nemuritor și nenăscut, să fie clar! Doar ceea ce este nenăscut este totul! Restul e cheag! Omul e un cheag de necesități și emanații, să fie clar! Mortul e divin, el nu are necesități, el este emanație! Divinitatea duhnește, tămîia vine ca antiteză. Se aude?

Studenții au confirmat.

– Bine, să trecem mai departe. Crucea! De ce purtăm la gît un instrument de tortură, un trup sîngerînd? Probabil ca să nu uităm că suntem cu toții potențiali călăi. Dar nu cumva rămînem potențiali călăi tocmai pentru că nu uităm asta niciodată ? Mai avem și alte întrebări. De exemplu, dacă l-am fi aacceptat și primit de la bun început, ce s-ar fi întîmplat cu el, ar fi îmbătrînit? Ce-am mai fi purtat la gît? Un coșciug mic? Greu de spus. Din cîte am învățat noi, nimic nu se întîmplă fără voia lui Dumnezeu! Sau nu e voia lui în toate? În vrute și nevrute, în spuse și nespuse? Dar să nu pierdem vremea, să-l întrebăm direct!

Ramona a scos din buzunarul halatului o sticluță cu amoniac, a extras dopul de cauciuc și a apropiat sticluța de nasul răstignitului. Acesta a tresărit și a deschis ochii! Ramona i-a tras o palmă și a strigat:

– Te-ai trezit, Doamne?

Răstignitul, cu fața tumefiată, a suspinat prelung și a întredeschis ochii:

– Unde…..unde mă aflu?

– Te afli pe pămînt, i-a răspuns Ramona. Ai fost trimis de tatăl tău ca să te ucidem, iar apoi să regretăm că te-am ucis! Ca să ne dăm seama că n-am procedat bine, ca să ne dăm seama cît de sadici, lași ipocriți și perverși suntem cu toții! Dar nici n-ai avut încotro, fiindcă așa a fost scris! Dacă nu te răstigneam, compromiteam Sfînta Scriptură! E clar? S-a știut din start că te vom ucide! Totul a fost programat cu bună știință de tatăl dumitale! Un tată dur, după chipul și asemănarea omului! Așadar, cine pe cine a creat:

– Ce se întîmplă?

– Nici noi nu înțelegem, dar trebuie să te omorîm, altfel nu te vei înălța și, cum spuneam, vom compromite Scriptura! Dar ne-am gîndit să dăm totul peste cap și să te lăsăm în viață! Te dăm jos de pe cruce, te îngrijim, te lecuim, îți oferim un adăpost, o masă caldă, șansa la o viață normală, de Dumnezeu normal printre oameni normali! Familie, copii, nepoți, moștenitori! O bătrînețe la cabana Kazantzakis! Dar și o înmormîntare pe măsură, bineînțeles! Ce blasfemie sinistră! Un Dumnezeu îmbătrînit, bolnav, senil! Dăm peste cap istoria, bulversăm biserica, instaurăm îndoiala totală! (…….)

– …Avem o întrebare capcană: pe cine iartă Dumnezeu după ce ne condiționează să păcătuim? Se iartă pe sine pentru faptul că ne-a condiționat? Oare mai putem da o șansă cuiva care ne-a irosit-o pe prima? Oare nu ne sugerează Dumnezeu printre rînduri: Păcătuiți, altfel nu pot să-mi exercit iertarea! Păcătuiți și vă voi da o șansă! Călcați strîmb și vă voi arăta calea cea dreaptă! (…) Și ca să n-o mai lungim atîta, Doamne, te omorîm sau nu?

– Omorîți-mă!

– Și dacă noi între timp am devenit mai buni?

– Omorîți-mă!

– Nici gînd. Noi te rugăm să ne lași să te lăsăm viu! Te poți sinucide după aia! De ce să fim noi diabolici? Fii tu cu tine diabolic! Nu ne implica și pe noi în asta! Sau nu este Dumnezeu și tatăl Diavolului? Nu este cinic din partea lui să ne condiționeze să te omorîm? Sau n-a fost inițiativa lui să te trimită pe pămînt? Îmi sacrific fiul ca să vă destăinui neasemuita mea dragoste pentru oameni! Adică oamenii îi sunt mai prețioși Domnului decît propriul fiu? Atunci de ce nu l-a omorît personal? De ce l-a omorît prin intermediul nostru, dacă ne iubește?  Ca să-și păstreze mîinile curate? Sau poate nu l-a omorît din moment ce l-a înviat! A fost cumva o demonstrație cinică? Ne-a fost injectată o doză de două mii de ani de vinovăție, regret și responsabilitate pentru ceea ce a comis Dumnezeu? Sau nu e voia, legea și puterea lui în toate? (…)

Spunînd astea,  Ramona a bătut din palme și în sală au intrat doi asistenți în salopete cauciucate. Unul a scos din buzunar un clește și a extras cuiele din mîinile și picioarele răstignitului. Celălalt a luat în brațe trupul vlăguit și l-a întins pe masa de alături. În sală au mai intrat două asistente, au dezinfectat rănile, au conectat perfuziile și aparatele de supraveghere.

Ramona s-a apropiat de chinuit, i-a pus palma pe frunte și i-a spus:

– Spune-mi, Doamne, mama ta a rămas nealterată și după ce te-a născut? Fiindcă noi, muritoarele de rînd, mamele dezvirginate înainte de sarcină, cum se obișnuiește, noi, păcătoasele care n-am avut șansa de a rămîne gravide prin lumină, suntem complexate de condiția nostră inferioară! Suntem niște mame de categoria a doua în comparație cu Mama ta! (….) Copii noștri nu vin de la Tatăl Ceresc? Copii noștri n-au apărut cu voia Domnului? Cît de sinistru este acest canon de puritate și curățenie! Cîtă boală în pioșenia glasurilor subțiate! Mă simt ca ultima curvă pentru că n-am rămas însărcinată pe curat și am avut păcătoasa poftă de a mă împreuna cu un biet muritor de rînd, transpirat și nesătul! (…)

Spune-mi cum am ajuns noi, femeile astea sîngerînde sistematic, să fim nedemne de culisele altarului? Nu cumva din cauza preacuvioșilor speriați de erecțiile lor necontrolate? Și noi ce vină avem dacă orgiile stăruie în mintea lor bîntuită?(…)

Știu, Doamne, mă paște iadul! Deja ard și sîngele îmi clocotește ca o lavă duhnind a moarte! (…) Deja ard! Ard! Sunt flacăra eternă a minciunii! Sunt văpaia păcatului! Sunt tăciunele nestins al ipocriziei! Sunt blasfemia scăpată din Cutia Milei! Sunt abuzata razelor preacurate! Sclava prejudecății divine! Lepădătura sfinților! Strîmba îmbrobodită a mult-prea-cuvioșilor! Cîrpă de spălat geamul icoanelor! Sunt curva tumefiată a lui Dumnezeu! Sunt Mama Dracului!